Doi oameni minunați. Neprihăniți, păzitori ai rânduielilor lui Dumnezeu, a tuturor poruncilor date oamenilor. Oamenii aceștia căutau și așteptau Împărăția! Credeau în ea. O căutau în dimineți.
Nu aveau copii. Drama lor le sfârteca inima dar și destinul. Fiindcă în popoarele orientale, neputința de a avea copii era privită ca o pedeapsă divină pentru păcate. Ba chiar putea fi temei legal pentru divorț.
Bărbatul era preot. Fiind dat numărul mare de preoți pentru slujire, se trăgea la sorți pentru a ști cine anume va sluji și ce slujbă va face.
Slujba de tămâiere era grandioasă. Privilegiul oficierii la altarul de aur era o mare cinste. Această onoare revenea de obicei, fiecărui preot, o dată în viață. Sau niciodată.
Tămâierea, această slujbă minunată, a zilei de dimineața și seara, făcea loc rugăciunii preotului ales pentru iertarea păcatelor lui Israel dar și pentru venirea Copilului pe Pământ, a lui Mesia. Altfel spus, acesta era marele moment, unicul poate, din viața unui preot ce slujea. Pentru acest bărbat, sosise momentul! Unic în viață. Măreț, grozav, așteptat, căutat. Atunci, chiar atunci, i s-a ivit înainte Îngerul!
Zaharia (căci despre el e vorba) s-a înspăimântat. L-a apucat frica. Știa că această slujbă cere multe însă acum rămâne uluit de coborârea Cerului. Dumnezeu îi vorbește clar, cu clinchet de pe alt Tărâm. Da, rugăciunea lui a fost ascultată! Pentru păcatele poporului, pentru sosirea in lume a Copilului ce va aduce lumii, Lumina și va stâmpăra setea de liniște a inimilor. Dar Dumnezeu știe că acum e momentul să vorbească lui Zaharia, pentru drama lui. Pentru durerea lui lăuntrică, nespusă, neștiută, necântărită. Strânsă tare în cotloanele inimii lui.
” – Nevasta ta îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan!”
Zaharia rămâne mut. Mut la inimă dar și la gură. Mut din cauza a ceea ce vedea și știa: era bătrân, prea bătrân iar Elisabeta la fel. Și pe deasupra era stearpă. Iar slujba asta unică în viață, crezuse că e doar pentru Templu! Nu pentru el! Dumnezeu însă, îi amintește că e Domn peste oameni, alin pentru inimi, bucurie pentru suflet, nu doar slujbe in temple.
Zaharia a avut momentul grandios o dată în viață să fie față în față cu îngerul lui Dumnezeu. Momentul unic i-a curmat durerea, i-a adus răspunsul pentru tot ce căuta. L-a surprins așa de mult, tocmai fiindcă l-a făcut desăvârșit. Plin ochi de o bucurie imensă. A rămas mut o vreme, fiindcă n-a crezut deplin în puterea lui Dumnezeu. A crezut că Dumnezeu e doar Domn peste Sabate si Temple, nu și peste inimi și vieți.
Noi avem momente de acestea la îndemână, oricând. Harul, doar harul, ni se revarsă cald, bun, binefăcător, zi de zi! Dumnezeu ne iese înainte totdeauna. Ne știe durerea inimii. O poate alina. Trebuie doar să crezi! Altfel vei rămânea mut o vreme, fără să poți spune, despre minunea trăită cu Dumnezeu!
Fii unul care Îl vede pe Dumnezeu, singurul mai mare decât orice, decât oricine, mai mare ca orice slujbă, sau cerință umană, care îți face bine, chiar și când, ai încetat să mai crezi, că se mai poate ceva.
Luca 1:5-25
