“Stâlpul de nor NU SE DEPĂRTA dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopții.” – Exod 13 : 22
M-a uimit acest adevăr. M-a cucerit ! M-a fermecat! Timp de 40 de ani, Dumnezeu nu s-a depărtat de poporul Lui. În mijlocul trădărilor, cârtirilor, strigătelor cu hulă, a lepădărilor dese, a aruncărilor cu pietre, Dumnezeu a rămas… zi și noapte, lângă ei. Cu ei. Pentru ei.
Ar fi putut să o facă. Ar fi meritat să o facă. Și totuși El a rămas. Dumnezeu știa ceva ce ei nu au știut : îi iubea prea mult să le fie abandon. Și fără El ar fi fost pradă jivinelor și dușmanilor din umbră. El știa că singuri vor fi apus fără Soare. Așa că a ales să le fie Răsărit în fiecare dimineață. Oricât de greu ar fi fost. Oricât de urât. Oricât de neconceput. Dumnezeu le-a fost în fiecare zi Nor și Foc. Apărare și călăuzire. Scut și sprijin.
Și pentru mine este Nor al zilei și Foc pentru nopțile lungi și grele. Niciodată nu se depărtează. Niciodată. Adeseori, aș merita să o facă. Trădările mele, descurajările și temerile, căderile și luptele, cârtirile mele nu-L pot alunga ! Stă Zi și Noapte cu mine. Lângă mine. Uneori tace și suspină. Dar, nu pleacă. Știe că mă iubește prea mult să o facă. Știe că devin țintă sigură fără El. Dumnezeu îmi este Stâlp de nor și de foc în toate zilele vieții mele.
Asta îmi e uimire și Har. Bucurie și chiot să merg frumos pe cărare !
Spune-mi, tu Îl vezi înaintea ta ? Zi și noapte ? Știi că nu se depărtează ? Admiră-L și I te închină !
