Ce e credința ?
Un chin nestăvilit să-ți înăbuși îndoielile? Să le faci să tacă ?
Să fii împotriva mulțimii ? Să încerci, să te chinuiești, ca să crezi ?
Credința e simplă. De copil. Mereu proaspătă, sinceră, duioasă, frumoasă și pură. Însă atât de puternică, că poate muta munții ! Poate usca un smochin de îndată ! Pe loc ! Poate face orice, oriunde, oricând ! Însă nu-i scamatorie !
Credința nu înseamnă să nu mai ai îndoieli. Ci ele să devină neglijabil de mici, în preajma ei ! De neobservat sau băgat în seamă !
Și cum e cu credința asta așa simplă de copil ? Așa tare ?
Cum se capătă ? Ea vine la mine și la tine ! Ea vine ! Nu e chin s-o cauți. Nici să umbli după ea. Trebuie doar să intri în cămăruța ta, să încui bine de tot ușa și să stai în liniște să asculți. Da ! Ce spune Tata ! Cuvintele Lui, aduc credința ta mare ! Și a mea !
Credința vine mare de tot !
Din cămăruță mea, eu mereu ies puternică, cu o credință mare iar îndoielile mele suspină neputincioase ! Șoaptele Tatei peste liniștea mea sunt acea credință râvnită ce mută munții mei ! Cei mai mari munți de frică și de neputință !
Carmen Motora
