” Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. ” ( Matei 28 : 20 )
M-a frământat mult azi promisiunea lui Isus. Mai mult însă, momentul când o face. De ce încheie Isus cu promisiunea asta ?
Putea s-o facă oricând ! Totuși alege s-o facă înainte de a pleca Acasă. La El în Împărăție. În Împărăția de unde venise.
Ca să înțeleg bine m-a dus cu gândul la băieții noștri. Când erau mici și plecam de acasă și rămâneau singuri, aveam inima la ei. Și gândul. De mamă. De aceea când plecam le dădeam în grijă multe. Însă cel din urmă cuvânt era acesta : ” – Să mă sunați, dacă e ceva ! Orice ! Să mă sunați la orice oră ! Și venim repede ! ” Ba chiar mă asiguram că telefonul e la îndemâna lor.
Isus însă, la plecarea Lui, are inima mai frământată ca o mamă. Le știe gândurile ucenicilor. Le știe frământările. Le știe grijile. Îi vede ca pe niște copii triști, că Tata pleacă. Și ei rămân singuri…
Tata îi cunoaște prea bine. Le vede inima descumpănită de prea mult pământesc. Le vede gândurile cu prea multă tină în ele. Și descurajările cu prea mulți pași șovăielnici.
Le spune că El are putere ! Toată puterea ! În Cer dar și pe Pământ !
Și iar îi privește… copii pe de-a-ntregul ! Știe că au nevoie să mai audă ceva !
Știe că copiii au nevoie de Tata !
” Eu sunt cu voi în toate zilele ! ” și când o spune văd inima Lui mai adâncă ca inima mea de mamă. Mai adâncă decât orice inimă pământeană !
Isus a știut la plecare să îmi spună că este cu mine. Și cu tine. În fiecare zi. În orice zi. În toate. Nicio zi nu-s abandonată. Nici singură. Tata e cu mine ! Tata e cu noi !
Carmen Motora
