Credința e luptă. Bună. Nu fără rost sau țel, nu fără judecată. E o luptă dreaptă, cerută, crâncenă și aspră. Ca orice luptă, doare ! E ca și când o sămânță mică e ascunsă în țărână. Cuvântul Tatei, aruncat în tina mea noroioasă și rea. Veșnic iubitoare de Pământ.
La început sămânța nu știe ce i se întâmplă. Mai apoi însă simte răceala pământului, întunericul și știe că așa nu poate sta. Trebuie să lupte să biruiască. Ploaia înmoaie lutul. Și ea se desface cu durere. Cu lacrimi și suspine. Știe însă că asta e luptă, nu moarte.
Biruitoare iese la lumină. Afară ! A biruit Pământul ! La început cât un bob de muștar ce poate muta munții ! Apoi crește luptând. Se face mare, tot mai mare. Devine copac, adăpost pentru păsări obosite. Pentru cuiburi bune de mamă.
Lupta ei, acum, e împotriva vânturilor, ghețurilor, furtunilor, oamenilor răi, dușmanilor gata de luptă. Și tot luptă !
Credința crește sub Soare ! Lumina Lui caldă îi amintește mereu că nu e singură. Nici în cea mai grozavă Iarnă !
Credința e o luptă ! Continuă ! Până la moarte !
Până când crește suficient de mult, să străpungă Cerul ! Și să vadă ceea ce a crezut încă din pântecele Pământului !
Carmen Motora
