Știi care e primul gând al țărânii când sapa nemiloasă îi despică brazdele? Că e terminată!
Sapa continuă să lovească. Țărâna năucită nu crede că pentru ea se mai poate face ceva. E doar pământ răsturnat, gol, expus. Grebla vine să îi lovească bolovanii. Bolovanii nu dau bine. Nici nu sporesc creșterea plantelor.
Și ca și cum astea toate ar fi prea puțin, țărâna primește în linie, semințe. În soiuri diferite. Stau aliniate ca soldații. Țărâna uimită nu mai poate nicidecum să se vadă frumoasă cu atâția intruși. I se pare că și-a pierdut identitatea. Frumusețea. Mirosul de pământ. Culoarea pământie. Ploaie o răcorește. Țărâna suspină odată cu ploaia și plânge de dor după ceea ce a fost. Nedesțelenită dar cu flori de câmp, iarbă verde.
Țărâna nu pricepe ce i s-a întâmplat. Nici de ce. Doar când roadele bogate răsar din lăuntrul ei, tace mâlc de așa minune. Știe că acum ea însăși a devenit o minune. Cu mireasmă de viață. Cu bogăție doldora. Și ea care crezuse până acum că destinul ei era câmpul verde. Acum vede bine că destinul ei e minunea înfloririi și rodirii. Când Stăpânul a hotărât să îi schimbe menirea!
Azi, țărâna mi-a vorbit. Fericită că e veșnic miracol! Ca și mine! Și eu văd cum Stăpânul m-a făcut un capăt de Împărăția Lui! Așa că uimită continui zilnic să mă mir: ce a văzut Stăpânul la mine, decât un pumn de țărână?
