“Tot ce are suflare să laude pe Domnul! Lăudați pe Domnul!” Psalmul 150:6
Ai suflare? Trăiești? E semn că mai ai o zi în care să strigi de bucurie, să țopăi că exiști și să cânți cât te ține gura, Împăratului!
Acolo sus în Cer, s-a mai aprobat o zi în care să admiri răsăritul, să auzi păsările gălăgioase, să poți smulge buruienile din grădină, să plantezi răsaduri cu gândul la roșii parfumate, ardei crocanți și gustoși, vinete îndrăzneț de arătoase și castraveți înțepător de proaspeți.
Ai crede că toate astea sunt normale. Ți se cuvin. E mersul vieții. Da de unde! Toate sunt pentru noi mângâieri de aripi de îngeri. Ei ne însoțesc la treburile banale tocmai fiindcă Dumnezeu, Tatăl nostru, ne-a mai dat o zi.
Lauda ne devine răsăritul inimii de bucurie! Cântul de pe buze răsună încetișor legănat în vântul ușurel din grădină.
Eu simt că suflarea asta e prea mare binecuvântare! Prea mare alint peste lutul din mine. Simt că în Cer se pune prea mare preț pe ființa mea. Dar toate arată către Isus. Toate. Și suflarea mea!
Nu tăcea! Laudă-L! Acolo unde ești, în grădină, la muncă, în călătorie, la medic, mulțumește-I că încă o zi poți gusta dulcele vieții parfum! Adierea tandră a tot ce te înconjoară! Exiști doar pentrucă ți s-a dat suflare. Suflarea Împăratului!
Haideți la treabă cu cânt pe buze! Dar și în inimă!
