Pentru poporul Israel, norul era mereu înainte. Dumnezeu era norul. Ziua le era nor, oferindu-le protecție de căldura dogoritoare a soarelui arzător, iar noaptea le era stâlp de foc, oferindu-le lumină și căldură în nopțile reci. Așa puteau înainta atât ziua, cât și noaptea. Israeliții tăbărau după cum se oprea norul. Stăteau într-un loc, cât stătea norul. Plecau când norul se ridica. Norul le era Stăpân și Călăuză.
” Totdeauna era așa : ziua norul acoperea cortul, iar noaptea avea înfățișarea unui foc. ” Num. 9 : 16.
” Totdeauna era așa….”
Îmi place mult sublinierea aceasta. Însă, o dată nu a fost așa. O dată norul a devenit și nor și foc, în același timp, laolaltă !
Pe de o parte era foc, lumină și pe de altă parte era nor, umbră, întuneric. Ba mai mult, norul Și-a schimbat locul. Dinaintea lor, a trecut înapoia lor. Când egiptenii, dușmanii lor, se apropiaseră prea mult, și marea Roșie le era în față, norul a intervenit între israeliți și egipteni. El era lumină pentru pașii copiilor lui Dumnezeu și în același timp era întuneric și piedică pentru dușmanii lor.
Oare nu e Dumnezeu așa și pentru noi ? În situațiile de criză, Dumnezeu ne păzește ” spatele “. El e pentru noi călăuză, lumină, avânt și putere și în același timp, e piedică pentru dușmanii noștri, îngreunându-le apropierea de noi. Din față, El va trece în spatele nostru și nu va lăsa dușmanii să ne rănească. Dumnezeu ne e mereu norul care ne păzește !
Carmen Motora
