Multă vreme m-am întrebat: până când este nevoie să ne învățăm copiii? Până când ne este permis să le arătăm calea, fără să le strivim avântul înfocat? Până când avem încuviințarea de Sus să îi învățăm despre Împărăție fără să devenim cicălitori, unii care întărâtă, mai mult decât să ajute.
“Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze.”( Prov. 22:6)
Învățarea este o transmitere de cunoștințe și deprinderi. Nu e nicidecum băgarea pe gât a unor dogme goale, a unor tradiții făurite să învelească Adevărul curat în poleială omenească.
Copilul e copil cât timp… e copil. O vreme. Un timp. Apoi iute se transformă în adolescent, tânăr, matur.
Copilăria este vremea modelării. Atunci și numai atunci, putem să îi învățăm să deosebească gustul Împărăției, să tânjească după Tata din Cer, să suspine după hrană bună pentru suflet. Noi părinții suntem învățăcei buni sau niște dascăli sătui de “meserie”, obosiți mereu, plictisiți de greșeli copilărești, depășiți de vremi și greutăți, care fac din asta doar o rutină citită pe buze fără ecou în inima de copil.
Copilăria este vremea ” frământării”, începutul căii de urmat.
Când ne sunt copiii mici, bebeluși, ei învață să meargă. Noi îi susținem, îi ținem de mână, îi învățăm să facă pașii. Îi învățăm. Până când? Până deprind mersul! Niciun părinte nu își mai ține copilul de mână să îi predea mersul, când e adolescent și fuge rupând pământul. Ar fi un părinte denaturat. Unul care pipernicește în zadar avântul copilului.
Suntem părinți dar și dascăli. Dumnezeu ne-a încredințat comori să le facem loc și rost în lumea asta. Iar asta o putem face în copilăria lor. Mai târziu putem doar să strigăm în cămăruța noastră pentru ei. Putem face vâlvă în Cer pentru copiii noștri totdeauna. Învățarea însă are timpul ei, la începutul căii.
Dumnezeu ne promite un lucru: când vor fi bătrâni, nu se vor abate de la calea bună învățată în copilărie.
Adesea ne înveninăm singuri cu mustrări de conștiință. Poate nu am făcut de ajuns. Poate nu am făcut ce trebuie. Sau continuăm să ne dădăcim copiii deși sunt oameni maturi.
Copilăria lor este vremea noastră. Mai departe e vremea lor. Iar Dumnezeu veghează tot.
Fă din Împărăție, puterea să înveți pe copil calea. Fă din copilul tău oglindire de Adevăr și Tată. Fă din tine, un om înțelept care învață pe copil. Fă din Dumnezeu ascunzișul tău și încrederea că ai făcut din copilul tău plai de îngeri, unde Dumnezeu se simte Acasă!
Prov. 22:6
