Ilie se ascunde în peșteră. Peste noapte. Noaptea din sufletul lui era mai neagră și mai urâtă ca noaptea lumii.
Noaptea lui umbrea zelul a ceea ce ar fi putut face. Sătul de toate, sătul de ceea ce credea ca trebuie să apară, peștera i se pare refugiu. Nu Dumnezeu, ci o peșteră rece, neprimitoare, izolată de toți și de Domnul.
Dumnezeu îl strigă. Ii cere să iasă afară. Peștera nu e pentru el.”-Ce faci tu aici Ilie?”Ilie răspunde cu ceea ce făcuse. Nu ce face. Fusese plin de râvnă, lucrase cu toată puterea. Făcuse tot ce ținea de el. Acum doar stătea ascuns în peșteră.
A fost nevoie de întâlnirea lui cu Susurul blând și subțire ca să facă din nou. A fost nevoie să-l atingă Zefirul să poată simți Împărăția și s-o ia din loc iarăși. Dumnezeu știa că Ilie are nevoie de prospețimea atingerii Lui să facă nu să stea ascuns plângându-și de milă. Peșterile reci mă ascund uneori. Am făcut mult, cu râvnă pentru Împăratul. Așteptările mele mari mă aruncă în fund de peșteri întunecoase. Dumnezeu mă strigă. Mă cheamă să ies din peștera mirosind a plângere de milă. A așteptări omenești. A ceea ce trebuie sa fie și nu este.
Când susurul blând și subțire mă atinge, înțeleg bine ce mă întreabă Dumnezeu “-Ce faci tu aici?”Dând din umeri și plângând dezamăgită îi arăt ce am făcut. Ce aștept.
Dar El, Zefirul meu bun de Primăvară, mă îmbie să las peștera! Să fac! Să ascult! Să abandonez noaptea și peștera!
Ieși din peștera în care te ascunzi cu lacrimi cu tot. Stai pe munte! Domnul trece pe lângă tine. Susurul Lui blând și liniștit, parfumat a îngeri și Împărăție, te atinge. Poți face! Nu doar să te pierzi în visarea a ce ai făcut! Atingerea Sa ridică ființa ta din cea mai urâtă și neagră peșteră. Faci totul mirosind a Zefir din Împărăție!1 Împărați 19:9-18
