” Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine.” (PS. 139:5)
M-au frapat David cu cuvintele lui. Potrivit DEX, a înconjura înseamnă a sta de jur-împrejur. E o mare diferență între a înconjura și doar a sta în spate sau în față. David îl vedea pe Dumnezeu cum îl înconjoară pe dinainte și pe dinapoi. Nici un loc nu rămânea expus dușmanului. Nicio breșă. Peste el era Mâna Lui. Prepoziția asta semnifică suprapunerea. Unii ar numi asta furt de identitate. David o numește ” o știință atât de minunată”. Pentru el înconjurarea lui Dumnezeu era știința că Dumnezeu e cu el. Umbra lui. La oi, în împărăție, în lupte, în cântec de harpă, în ridicări și înaintări, în lacrimi și jocuri țopăite cu extaz. David știa că fără Dumnezeu nu poate absolut nimic și de aceea era așa minunat să se știe ca un cocon bine ascuns în Dumnezeu.
Dumnezeu are putere și vrea să te înconjoare pe dinapoi și pe dinainte. Mâna Lui se poate transpune peste ființa ta. Dacă știi că asta vrei. Dacă știi că fără Dumnezeu nu poți nimic. Nici să cânți, nici să dănțui, nici să te ridici mereu, nici să ai știința asta minunată, că Dumnezeu cu Împărăția Lui coboară la tine.
-Doamne, înconjoară-mă pe dinainte și pe dinapoi. Pune Mâna Ta cea mare și bună peste mine. Știu că îmi ești cântec duios prin Valea Plângerii. Inima mea făcută harpă poate cânta și alunga demonii. Ființa mea toată știe că Împărăția Ta, Doamne, a devenit împărăția mea. Ce minunat să știu asta! O știință minunată! Mai presus de puterile mele. Este prea înaltă ca s-o pot prinde și înțelege. Doar s-o trăiesc în freamăt de îngeri!
