Filipeni 4 : 6-7
Un paradox la prima vedere.
Să-I aduc Lui la cunoștință, El care știe tot…
De ce îmi ceri Tu asta Doamne ? Poți fi absurd ?
Să îți spun, ce Tu știi deja… întrebări ce mă frământă.
O cerință fără logică ? O așteptare a Ta nejustificată ? O dorință egoistă ? Caut răspuns și Tu mi-l dai.
Înțeleg că e un proces pentru inima și mintea mea. Pentru ființa mea întreagă, năvalnică și nestăpânită.
Nu Tu ai nevoie de ” aducerile mele la cunoștința Ta ” ci doar ființa mea, simte nevoia de ” vărsare” în fața Ta. Golire de tot. Eliberare. Și atunci, doar atunci, pacea Ta, inundă, apără, protejează, întinerește, înviorează și dă tărie.
Astfel, biruința Ta devine biruința mea. Iar pacea Ta, ce nu e omenească, tămăduiește ce simt și gândesc.
Vorbesc cu Tine. … și pacea începe să picure. Vorbesc cu Tine și iar vorbim…. și pacea Ta curge, umplând fiecare colțișor neștiut de suflet.
Îți spun tot, și ceea ce întrece orice pricepere îmi e călăuză.
Ce m-aș face fără Tine ? Cum aș putea trăi fără pacea Ta ?
Carmen Motora
