Avem păstori. Înșiruiți, stau să ne povestească trăirile lor, cântecul lor cu avânt sau sfărâmat prea curând, apăsările lor, biruințele lor, multe sau puține, renumele lor, răsunat peste mări și țări sau zdrobit sub copite grăbite de oi.
Păstorii poartă sau nu, lepădarea de sine. Ei păstoresc turma la timp și ne-la-timp sau fac din păstorire un job ca oricare altul.
Ei trăiesc zilele cu grija mare să întâmpine ziua, cu Păstorul lor, sau aleg ziua să arate lumii ce pot, ce știu, de ce sunt ei în stare.
Păstorii se cunosc după roade. Nu după nume, relații, fonduri grase aduse de departe, focuri de paie, vorbe mari, lumini la rampă. Păstorii se simt după… miros. Un miros de oaie pură. Un miros împrumutat din Împărăție. Așa îți dai seama de realul păstor. El lasă tot, când o oaie behăie de durere. Lasă renumele și aplauzele deoparte. Pentru el, rana oii, e tot ce contează.
Sunt tristă să văd atâția păstori, mirosind a… nimic. A absolut nimic. Ei se schimbă cum bate vântul. Golul din ei, e umplut de ce le răsare înainte. Ochiul ( sau chiar ochii) li se închide prea ușor la rău. Gura tace, când ar trebui să vorbească. Tac fiindcă le e bine la un loc cald, cu asfalt mult. Confortul le încântă ființa și disprețuiesc micile oițe de prin noroaie, care de necăjite ce sunt, behăie neîncetat. Mireasma lor, e doar aceeași cu a plevei, bătută de vânt și purtată pe unde e mai bine, nicidecum printre oi mânjite de noroi. Nu au “coloană vertebrală” fiindcă pleava purtată de vânt, nu are așa ceva.
Dar durerea e mare când simți prin preajmă păstori mirosind a… lup. Mirosul acesta hapsân, lacom, cu iz de întuneric, te lasă mut. Sinele lor zburdă printre oi, dar ele nu bănuiesc. Sau nu vor să bănuiască. Când o oaie plânge de durere, el mieros o leagănă în vorbe ce cască poftele lui de mărire. Oaia rămâne cu durerea ei, el însă a mai ” înfulecat” ceva faimă, relații, bani sau loc în față.
“Vai de păstorii care nimicesc și risipesc turma pășunii Mele”.( Ier. 23:1)
“Vai de păstorii lui Israel, care se pasc pe ei înșiși.” ( Exec.34:2)
Dar păstorii care miros a Împărăție, fac bine, chiar și când nimeni nu mai face bine. Leagă răni, când alții la privesc cu dezgust și ar lua pietre ca să ucidă.
Aceștia miros a oaie fiindcă ei lasă confortul, de dragul turmei și locuiesc cu mioarele, să le fie aproape. Drama oilor este și drama lor. Behăitul lor le e avânt, putere, trai și mândrie. Nu microfoanele date tare. Nici mâini ridicate cu emfază ci mâini înspinate, rănite, noroite, bătătorite de muncă și aducând alinare, acolo unde alții pun punct.
Domnul este Păstorul meu. Și El ne dă păstori mirosind ca și El, curat, biruitor, cu liniștire și bucurie. Acești lepădați de sine, ne fac bine. Tare bine. Ne leagă răni, ne cântă, dar nu despre ei, ci de Marele Păstor, ne duc la pășuni fără plante otrăvite, ne învață să înaintăm dar mai ales ne apără de lupi, chiar și de cei ascunși bine în blănițe de oaie.
” Păstoriți turma lui Dumnezeu, nu de silă, nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine.” ( 1 Petru: 5:2)
Doamne, dă-ne păstori ca și Tine. Cu mireasmă de Împărăție, cu miros de oaie care zburdă de bucurie!
