Adesea tind să privesc la ceea ce poate însemna asta: te apropii de sfârșit cu încă un an. Copilăria rămâne mai departe cu un an. Tinerețea la fel. Bătrânețea se încăpățânează să îmi amintească că forțele scad. Visele se îngustează. Fizicul capătă mai multe riduri decât anii la un loc. Oasele nu mai sunt așa vesele la mișcare și tind să îți spună că mișcările tale, sunt la mâna lor…
Anii trec și odată cu ei și noi trecem. Încetișor, pe tăcute. Ne ofilim întocmai ca o floare, deschisă, frumoasă, căreia i-a trecut timpul. Iar timpul ei, a avut culoare, parfum, încântare, viață, bucurie adusă, încântare, primăvară.
Că ne trecem e sigur. Că îmbătrânim e mai sigur. Iar că oasele ne scârțâie e precis. Însă, ceva anume face din trecerea fiecărui an, un înalt plin de viață. Ceea ce primim bun, orice dar făurit în Împărăție și dat nouă, pot face din trecerea fizică, o întinerire înăuntru.
Tu vezi ce daruri ai? Ce bogății primești? Știi tu că tot ce e bun din viața ta, a coborât de Sus, de la Tatăl luminilor? Îți dai seama că nu anii trecuți contează ci cei pe care îi mai poți saluta cu mulțumirea că ești vers de primăvară?
Fiecare an miroase a ceea ce ești și devii. Fiecare an e o notă în melodia vieții tale. Nu ridurile cântă simfonia vieții tale, ci fiecare bunătate rostogolită de Sus, pentru frumusețea ta. De aceea, când încă un an se adaugă la viața ta, cântă frumos, dulce, înmiresmat, privind în Sus, de unde îți vine Lumina. Nu la trecerea ta.
Fiecare an, notă de cântec duios, împletesc ființa ta cu a Împăratului, ce ticluiește melodia grozavă a vieții tale!
Iacov 1: 16-17
