Caleb îl urma pe Dumnezeu. Totdeauna. Cu exactitatea ceasului. Inima lui bună vorbea cu o limbă dulce. Povestea minuni, înșiruia semnele puterii Lui Dumnezeu, ca pe singura cale de urmat.
Caleb îl iubea pe Dumnezeu. Și Dumnezeu îl iubea pe Caleb. În Împărăție se ducea vestea de frumusețea lui Caleb, de mărinimia inimii, de avântul lui, mirosind a Cer.
Așa că, acest Caleb, iscoadă pe Pământ, dar și în Cer, devine unul care sfidează moartea. Când ceilalți mor în pustie, el rămâne să trâmbițeze puterea Împăratului. El rămâne să povestească isprăvile lui Dumnezeu față de popor, dar mai ales față de el. Viața lui, întortocheată este doar cântecul lui Dumnezeu, pe notele pașilor lui.
Dar mai mult, el devine un puternic viteaz. Anii nu l-au gârbovit. Nici nu i-au făcut riduri pe suflet. Tăria lui își avea obârșia în credința că el, iscoada Cerului, poate înainta doar la ordinul Împăratului.
Caleb era unul din cei care fac pași, acolo unde nu se mai poate. El scormonea neputința cu puterea învingătorului. Făcea inima celorlalți să se liniștească.
Și ca și cum era prea puțin ceea ce devenise Caleb, cu Dumnezeu, el vrea și poate încă, la 85 de ani, să se lupte cu uriașii! Când alții își târau picioarele în cârje, el simte țărâna ca pe câmp de luptă deschis și înaintează fără frică, să lupte.
Caleb a făcut din Dumnezeu, viața lui, credință de nezdruncinat, peste timp, ani, vise și așteptări. Iar Dumnezeu a făcut din Caleb, un capăt de Împărăție, luminând frumos, în fața Anachimilor ce rânjeau fioros. Dumnezeu și Cerul, au știut că acest Caleb, le duce vestea! Vestea că Dumnezeu este și rămâne minunea minunilor! Iar tăria Lui, face din vârstă, tinerețe de luptat cu uriașii grozavi!
Fii un Caleb! Unul care și la 85 de ani, luptă cu uriașii! Fă din inima ta legată de Cer, nu arme depuse, ci zvâc de Împărăție!
Iosua 14: 6-15
