Isus vede ce nimeni nu vede: ucenicii erau obosiți. Epuizați. Sleiți de vlagă. Făcuseră tot ce puteau. Învățaseră pe oameni tot ce știau. Nu mai aveau resurse. Isus știe asta. Acum aveau nevoie de un loc izolat, singuri, la o parte. Aveau nevoie de odihnă pentru trup dar și pentru suflet. Au plecat deci cu corabia. Departe. Izolați. În pustiu. Doar cu Isus cu ei.
Izolați erau. În pustie erau. Singuri? Nicidecum. Cinci mii de bărbați îi așteptau. Flămânzi. Ca niște oi fără păstor, debusolați, singuri, căutând Păstorul!
Isus sfidează orice lege a firii și a epuizării: ” – Dați-le voi să mănânce!” Ucenicii sunt uluiți. Mirarea e mai mare ca oboseala acum. Rămân fără cuvinte în fața Celui care tocmai le spusese că au nevoie de odihnă. De loc izolat. De resurse. Ucenicii sunt blocați parcă într-o nebuloasă.
Isus însă face Lumină fiindcă El însuși e Lumina. “- Câte pâini aveți?” Isus nu îi întreabă câte pâini ar trebui la atât norod. Nu. Nici câte pâini ar putea ei cumpăra. Nu. Îi întreabă doar ce au. Ucenicii știu că au pâine puțină. Mai multă oboseală.
Isus îi învață că dăruirea e a lor. Chiar și în epuizare. Înmulțirea și binecuvântarea e a Lui. Totdeauna.
Isus îi iubește așa mult iar ceea ce au este startul minunii Lui. Iar cei 5000 de bărbați săturați le devin odihnă, sursă de putere! În mijlocul pustiului!
Ești obosit? Și eu sunt adesea. Epuizată de soluții, așteptări, eforturi, vise, ecouri omenești, dureri prea multe și prea dese, micimi de oameni, răcnete de dușman.
Isus ne știe. Avem nevoie să ne tragem la o parte. Singuri cu El.
E timpul să ne uităm bine ce avem. “Pâini” poate puține. Mai multă epuizare. Isus însă satură mereu: pe noi și mulțimea! El înmulțește! El binecuvintează! Noi doar dăruim ceea ce suntem.
Odihna lui Isus este mai presus de priceperea omenească: începe cu foarte puțină “pâine” oferită Lui! Tihna Lui mai presus de cuvinte, satură, mângâie, bucură, doar cu “cinci pâini și doi pești” oferite de noi!
Marcu 6:30-44
