” Până când voi avea sufletul plin de griji și inima plină de necazuri în fiecare zi? Până când se va ridica vrăjmașul meu împotriva mea?” PS. 13
Asta întreabă David pe Dumnezeu. Tăcere Sus. Tăcere jos. Doar frământările inimii lui David se aud ca niște valuri înspumate ce se izbesc de țărm. Întrebările lui nu primesc răspuns. David știa răspunsul. Și Dumnezeu știa. Dumnezeu simte că trebuie să îi iasă lui David în întâmpinare cu bunătatea Lui și cu mântuirea Lui. ( v5)
Întrebările se pierd cu răspuns cu tot în bunătatea Împăratului, se topesc în mântuirea Lui. Așa răspunde Dumnezeu. Cu bunătatea Sa infinită. Cu mântuirea Lui pământeană și nepămâteană. David este alinat să audă bunătate peste toate grijile lui. Să guste mântuirea de vrăjmașul lui. Să respire loc pașnic cu bunătate lângă Păstorul lui.
Nu te întrebi și tu aceleași lucruri? Nu tânjești și tu să vezi capătul încercărilor?
Tata are un singur răspuns : bunătate infinită și mântuire fără măsură. Restul răspunsurilor se destramă în bogăția ce ne înconjoară. Dumnezeu ne toropește cu iubirea Lui, plină de bunătate și mântuire. El ne e locul bun de odihnă peste toate întrebările triste din noi.
Când Tata e cu noi, putem cu inima veselă să Îi cântăm ca și David : cânt Domnului, căci mi-a făcut bine! (v5, 6). Cel mai mare bine e că ascunde răspunsurile în bunătatea și mântuirea Lui!
