Isaia 52 : 9
Ierusalimul era doar dărâmături. Ruine pustii. Rămășițe ale puterii și fastului. Cioburi fără valoare. Rebuturi…
Dumnezeu însă Se ivește și spune : ” Izbucniți cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului ! “
Și cum ar putea niște ruine să chiuie de bucurie ?
Ruinele doar… plâng. Își plâng de milă. Și de deznădejde. Privesc în urmă și se prăbușesc în praf.
Ele știu că acum au nevoie doar de mângâiere și… răscumpărare. Au nevoie de valoare. Și Dumnezeu știe asta. Și o face. Pentru El ruinele sunt bucăți din inima Lui. De aceea le spune să izbucnească în strigăte de bucurie. El nu vede ruine. El vede cetatea Lui, Ierusalimul cel falnic și puternic. De aceea, răscumpără și mângâie…
Uneori viața mea e doar ruine. Dărâmături plângăcioase. De milă și de deznădejde. Dușmanii au dărmat zidurile și au distrus tot. Au ars tot ce era de preț. Ruinele zac în praf. Pustiu și praf. Lacrimi și deznădejde. Visele s-au făcut mici. ” Ierusalimul ” și-a pierdut strălucirea.
Dar așa stând, am auzit pe Împăratul : ” Izbucniți cu toate în strigăte de bucurie , dărâmături ! “
Și așa toate au prins iar viață. Viață răscumpărată cu mare preț. Eu sunt a Împăratului. Mereu am fost. Chiar și în ruine.
Și din mine, răsare cetatea cea falnică. Din nou și din nou. O cetate mângâiată. Mângâiată de un Dumnezeu mare ! Mai mare ca orice ruină !
Carmen Motora
