Se spune că odată o femeie se plângea de viața ei foarte grea. Și chiar era grea. Dar ea se plângea mereu. Față de oameni dar și față de Dumnezeu. Zilnic. Cu reproșuri. Îi cerea socoteală lui Dumnezeu. I se părea că El e nedrept. Ei i se dăduse o viață și o cruce grea. Se văita. Până într-o noapte când a avut un vis.
A visat că stătea față în față cu Dumnezeu. Ea îi spunea cu reproș iar de crucea ei grea. I se plângea că nu mai poate așa. Atunci Dumnezeu i-a spus că îi dă dreptul să își aleagă singură ce cruce vrea. A dus-o într-o încăpere mare unde erau tot felul de cruci. Multe. Unele erau groase și bonturoase. Altele erau subțiri. Unele erau mai mari, altele mai mici. Femeia s-a apucat să caute printre ele. Și a scotocit toate crucile. Le-a comparat una cu alta. Și când găsea una mai mică , dădea drumul celei pe care o avea deja în mână. Așa se face că tot căutând și măsurând, a găsit până la urmă cea mai mică și mai ușoară cruce din toate. Bucuroasă, a mers în fața lui Dumnezeu și i-a spus : ” Gata ! Am ales crucea asta! “. Dumnezeu a privit-o îndelung cu iubire multă și I-a răspuns : ” Aceea era crucea ta !”
Femeia a înțeles lecția și nu s-a mai plâns.
Mi-am amintit de bunicul meu care mereu ne povestea întâmplări și ni le tâlcuia ca să învățăm din ele.
El spunea că pe vremea de demult a gramofoanelor, a văzut la cineva un gramofon. El a fost atât de încântat de faptul că un ac ce se învârtește pe un disc poate scoate așa o muzică minunată. S-a tot uitat cum e făcut gramofonul și care e meșteșugul cântării minunate. Și ceea ce l-a uimit pe el a fost faptul că a văzut la capătul brațului ce avea acul , dedesubt, o mică greutate de plumb. Proprietarul i-a explicat că acea greutate este exact prevăzută, atât cât trebuie, ca acul să apese pe șanțurile discului și să fie redată muzica. Dacă greutatea ar fi mai mică, acul ar zbura afară din șanțurile discului cu muzică , și aceasta nu ar mai putea fi auzită. Dacă greutatea ar fi mai mare, atunci acul ar zgâria discul, și în loc de muzică, s-ar auzi doar un hârâit. Bunicul ne-a explicat că Dumnezeu știe exact câte greutăți să ne dea, ca să ” scoatem ” cea mai frumoasă muzică. Dacă ne-ar da prea puține, am ” sări discul “, dacă ne-ar da prea multe, doar am hârâi, fără să cântăm….
Ca și femeia de mai sus, să fim înțelepți. Să ne trăim viața, cu bucurie, știind că Dumnezeu, ne dă acele ” greutăți de plumb ” atât, cât să scoatem cea mai frumoasă melodie…
Carmen Motora
