Iosua 8 : 1,2
Ai era o cetate mică, dușmană. Ușor de cucerit – așa credeau israeliții. Floare la ureche. Și totuși…nu a fost. Înfrânți și cu ” inima moale ca apa “, trebuie să recunoască înfrângerea. Să recunoască umilirea. Cauza ? Acan ! Un Acan lacom și neascultător. Pedepsit de Dumnezeu cu moartea !
Ai, cetatea cea mică asaltată din nou.
De data aceasta însă, Dumnezeu are instrucțiuni clare. Una era promisiunea că Iosua, va primi cetatea și pe toți din ea, alta era condiția de nimicire totală. Dumnezeu are de adăugat încă o condiție. ” Pune niște oameni la pândă înapoia cetății ! “
Victoria asupra micii Ai, depindea acum de acești ” pânditori “. Puțini la număr în comparație cu cei ce atacau. Ce sunt 5000 de oameni față de 25.000 de oameni ? ” O mână de oameni ” exact cum sunt numiți.
Iosua atacă cetatea Ai. Apoi simulează retragerea fugind de dușmani. Aceștia cred că, ca și întâia dată, vor birui poporul Domnului. Și cad în capcană. Capcana de a ieși toți la luptă. Lăsând cetatea goală. Deschisă. Vulnerabilă. Singură. E momentul în care Dumnezeu îi spune lui Iosua să ridice sulița. Era semnul că ” pânditorii ” puteau acționa.
Așa că, ei ies. Înaintează. Pătrund în cetatea dușmană. Și pun foc. Foc mare. Fumul se înalță și este văzut. El e semnul că Iosua și oștirea se pot întoarce cu fața spre dușman. Prins în capcană. Biruit. Învins. Ucis. Cu desăvârșire.
” Pânditorii ” ascunși bine, pitiți înapoia cetății, au fost “cheia” biruinței.
Și sunt încă ! Ei stau în spate. Ascunși. Bine pitiți. De privirile oamenilor. De faimă și aplauze. De laude și urale.
Sunt puțini…. tot mai puțini. Și rari, atât de rari… O mână de oameni ! Ce stau ascunși. Ascunși în odăițele lor. Încuiate bine. Încuiați printre lacrimi și genunchi ce dor. Și suspine fără a fi auzite. Ei își știu rostul.
Azi m-am ascuns în odăița mea. Am închis bine ușa. Și am plâns cerând să fiu și eu un ” pânditor”. Prea de multe ori am vrut faimă. Laude. Prea am crezut că cetatea dușmană e ușor de cucerit. Floare la ureche…
I-am cerut să mă facă un om din mâna aceea de oameni, ce știu să se ascundă în cămăruța lor. Și s-o încuie bine de tot. Și să plângă când pun ” foc “. Să știu că numai așa se poate birui o cetate, o lume întreagă….
Și ca răspuns Tata mi-a spus : ” Nu te teme și nu te înspăimânta ! Iată că îți dau în mâinile tale pe împăratul din Ai și pe poporul lui, cetatea lui și țara lui ! “
Tu vrei să fii din acea ” mână de oameni ” puși înapoia cetății ?
Carmen Motora
