Ne-am declarat dumnezei ! Mai presus de Dumnezeu. Suntem mai înțelepți ca El. Așa credem. Mai pricepuți. Mai de actualitate !
Dumnezeu a spus clar și limpede : preoții nu primeau nicio bucată de pământ. La împărțeala Canaanului nu primeau pământ. ” Iată moștenirea pe care o vor avea : Eu voi fi moștenirea lor. Să nu le dați nicio moșie în Israel : Eu voi fi moșia lor ! “Dumnezeu Înțeleptul nu a lăsat lucrurile în voia sorții !” Dar se vor hrăni cu darurile de mâncare, cu jertfele de ispășire și de vină; și TOT ce va fi închinat Domnului … va fi al lor. Cele mai bune roade din cele dintâi roade de orice fel și partea ridicată din TOATE darurile de mâncare… pârga făinii voastre…”
Noi dumnezei cool, plini de teorii noi, de idei surpriză am decis : preoții noștri nu primesc nicio bucată de “pământ”. Îi forțăm să își câștige pâinea muncind pe “pământuri” străine ! Nu au “pământuri” dar să ne muncească “pământurile” ! Ca niște grozavi manageri hotărâm ca e mult mai comod : nu mai dăm lui Dumnezeu daruri, pârgă. Nu e timp de ele. Și e prea mult.
Așadar, Dumnezeu nu primește nimic. Preoții nici atât. E timp de criză… preoții să muncească ! Să le curgă sudori și lacrimi! Noi nu avem timp de legi. Nu ne mai pasă că nu au “moșii”. Să ne muncească moșiile ! Și totuși vrem biserici bune. Tari în “furtuni”. Locuri de bucurie și cântec. Loc de rugi și mulțumiri. Când ele au devenit locuri de suspine. De lacrimi ascunse, pitite. Dumnezeu e uimit ! Uluit ! Ne privește măsurat, neștiutor ce ar mai putea face. Pentru că noi am uitat promisiunea Sa : “pentru ca binecuvântarea să rămână peste casa voastră.”
E trist să ne vadă nefericiți, când am putea fi ! Să ne vadă “goi” când El ne-ar fi vrut țopăind de bucurie. Din casele noastre a plecat demult binecuvântarea. Doar noi nu știm. Ne tot întrebăm de ce. Trăim fără binecuvântare. Mai degrabă ne târâm prin viață. Doar Tata plânge trist. Nu pentru ce am făcut. Ci pentru că ne vrea fericiți și noi nu vrem. Și nici nu știm… de ce !
Carmen Motora
