Când spargi o farfurie, un vas, nu îl mai poți folosi. Îl arunci. Nici frumos nu mai e, nici de folos.
David ajunsese ca un vas sfărâmat. Făcut bucățele, mii. Făcut fărâme. Așa de zdrobit încât nu mai era frumos pentru nimeni și nici de folos. Vecinii vedeau în el un motiv de ocară, de urâciune. Prietenii se îngrozeau de omul ce ajunsese. Oamenii pe ulițe îl ocoleau.
David ajunsese un vas sfărâmat. Un mort umblând pe picioare. Fără viață dulce, fără frumusețe, fără gust de răsărit, fără putere. Dușmanii îl aduseseră în zdrobirea asta. Mulți. Răi. Plini de otravă. Ascunși. Pitiți bine în spatele unor vorbe mieroase. Gata de lovituri grele. Dușmani tăcuți dar uneltind să îi ia viața. Dușmani ce se sfătuiesc și fac planuri să – l ucidă. David e făcut fărâmițe. Toate astea îl distrug. Încet și sigur. Pe Pământ!
Dar în Cer?
În Împărăție, David vede altceva! Dumnezeu pune deoparte ceva pentru el. Păstrează bine pentru el făcut zob, ceva unic și fără egal: bunătate! Muuultă! Bunătate de Tată.
Dumnezeu Sus lucrează și pune deoparte o imensă bunătate pentru David. Fără limite. Știe că David are nevoie de prospețimea atingerii cu bunătate. Iar El, în toată Împărăția, dosește o mare bunătate! La timpul potrivit, o scoate și o rostogolește peste David! David făcut bucățele de oameni și dușmani, este învăluit în bunătatea asta imensă și legănat în ea. Iar oamenii o văd!
David este ascuns, ocrotit, mângâiat de o bunătate ce dă pe afară din Cer. Așa că știe că Dumnezeu îi e cetate de refugiu, odihnă, mers înainte, mereu.
Ești ca un vas sfărâmat? Simți că dușmanii te-au adus în zdrobire? Ești ca un mort fără bucurie de viață?
Ai uitat să privești Cerul! Dumnezeu pune deoparte pentru tine, o bunătate de neînțeles. De te temi de El, ești privilegiat!
La timpul Lui, coboară imensa bunătate peste tine. Bucățelele ființei tale simt adierea îngerilor cărând bunătate și iar bunătate de Sus, bunătate de Tată peste răutatea dușmanilor. Oamenii văd. Oamenii simt. Oamenii știu că ești protejatul Împăratului.
Ps. 31:11-21
