Fiecare zi istorisește celeilalte, următoare, cât de frumoasă a putut fi, cât de atinsă de mângâierea soarelui, de briza verii sau de răceala zăpezii.
Fiecare zi are de spus un crâmpei din frumusețea lui Dumnezeu. Dar nu cu cuvinte. Cuvintele uneori pot ciopârți imensitatea splendorii, o pot limita. Ele, zilele, povestesc prin ceea ce sunt, legănarea lor aici în mijlocul lumii, dar cu plăsmuirea dată lor de Împăratul!
Oare ce istorisesc ele?
Poate minunăția apropierii de fructe, de pomi doldora de albe flori, de animale care mai de care, de oameni care știu să “guste” ziua, s-o facă plai dulce de trai, cu Cel ce a dat-o pe Pământ. De trăiri, râsete de copii, poate de plânsuri ascunse în unghere, de dureri nespuse, de dorințe noi, de bucurii fără șir. Fiecare zi povestește la următoarea ce frumuseți o așteaptă. Ce neîntâlnite bucurii. Ce surprinzătoare dureri ce trebuiesc alinate.
Fără vorbe. Tăcut. În liniște. Doar cu frumusețea desfășurării date de Dumnezeu!
Istorisirea asta nu are sunet. Nu. Doar răsunet! Adică un sunet liniștitor dat de ecou. Ecoul le duce povestea mai departe.
Minunat e Dumnezeu! Grozav tare! De nepătruns! Splendid, chiar și în zile, ce ne trec, una câte una. Fiecare are ceva de zis alteia, fără cuvinte. Doar cu ecoul a ceea ce întâmpină și arată țărânii!
Eu ce istorisesc? Cu viața mea? Cu traiul meu frământat zi de zi? Ce aud oamenii în istorisirea vieții mele? Ce văd?
Răsunetul meu, ecoul iscat de viața mea, spune de minunatul Dumnezeu?
Dar ecoul vieții tale? Despre ce istorisește?
Psalmul 19:2-4
