Matei 17 :14-21 – Un tată imploră ajutor. În genunchi ! Pentru fiul lui. Care dintre noi nu ar fi făcut la fel pentru copilul său ? Care ?
“Doamne, ai milă de fiul meu !” . Un fiu chinuit și aruncat noaptea când în foc, când în apă. Somnambul. Inconștient în somn. Stăpânit de un duh rău.
Isus ascultă. “L-am adus la ucenicii Tăi, și n-au putut să-l vindece.” Pe Isus îl doare asta. Ceartă demonul și-l scoate afară. Copilul e vindecat! Întrebarea atârnă între cer și pământ, ca un cârlig al firii : “Noi de ce n-am putut?” Isus știe de ce. Îl doare că știe. Îl doare că trebuie să răspundă. Și răspunde cu-alint : “Din pricina puținei voastre credințe.” Și ochii Lui sclipesc de durere și iubire.
Cu o credință cât un bob de muștar poți muta un munte. Poți orice. Oricând și oriunde. Asta învață Isus! Cât un bob de muștar.
Atunci, pentru a muta un duh dintr-un copil, câtă credință se cere? Isus știe… și eu știu… și tu. Dar doar atât poate spune : “din pricina puținei tale credințe…”
Și eu plângând ca și tine. Știu că-i muuuult mai mică ca un bob de muștar.” Noi de ce n-am putut ?” El știe că “noi” niciodată nu poate. Doar un “noi” topit în El. Și un bob de muștar ca credință!
Ce munți vrei să muți? Ce poveri? Ce dureri? Și eu ca și tine știu că “noi” n-am putea niciodată. Dar Isus poate orice. Oriunde și oricând. Doar atât caută : un bob de muștar drept credință a noastră !
