David ajunge într-o mare criză. Greșelile lui s-au ținut lanț până când ajunge într-o mare strâmtorare.
Trăia cu filistenii. Ba chiar încercase să lupte alături de ei. Lăsase Țiclagul descoperit, fără apărare, doar ca să facă impresie bună filistenilor și lui Achiş. Fără protecție. Singuri. David necugetat acționase din impuls.
La întoarcere în Țiclag însă e un tablou dezolant. Cetatea ardea. Fusese nimicită, pârjolită. Nu mai avea nimic bun sau frumos. Nevestele și copii fuseseră răpiți.
Fum. Prădare. Singurătate. Oboseală. Capitulare… Și ca și cum era prea puțin, David gustă și mai amar eșecul. Toți bărbații au ridicat glasul. Știți ce înseamnă asta? Toți vorbeau strigând tare, răspicat. Răcnetele lor amestecate cu fumul și înfrângerea făceau disperare. Nu mai era nimic parcă de făcut. Însă ei, oamenii obosiți mai găsesc ceva de făcut: caută încetișor pietre colțuroase. Le culeg repejor, strigând și mai tare. Cerând socoteală lui David. Viața lui era ținta pietrelor.
Toți au plâns mult. Așa mult până nu au mai putut plânge. Bărbați puternici, piperniciți de oboseală, frică, răzbunare, fum și nimicnicie, plâng ca niște copii abandonați și uitați.
David pierduse faima, siguranța, confortul, cetatea, familia, oștenii, visele, oițele, demnitatea. Pierduse tot. Așa voia Dușmanul lui să creadă.
Însă, David știe că nu pierduse un lucru: încrederea în Dumnezeu! David se îmbărbătează sprijinindu-se pe Dumnezeu! David renaște din fum și pietre, din teamă și eșec, din înfrângere și descurajare, știind că mai avea ceea ce conta : un Tată pentru tot eșecul lui. Un Păstor pentru el, oaia rătăcită și pierdută de pășunea liniștită. Un reazem pentru durerea lui mare de tot. Un Mângâietor pentru lacrimile căzute până nu au mai fost. Așa că se ridică din nou. Vorbește cu Dumnezeu. Cere sfat. Luptă. Învinge. Aduce femeile și copiii înapoi. Recuperează tot!
Ce faci când ajungi la capăt de puteri?
Când se ridică ” fum” din tot ce ai, ce ești, ce vrei sau aștepți?
Ce faci când oamenii de lângă tine, culeg ” pietre” să te nimicească?
Ce faci când epuizarea te chinuiește?
Ai voie să plângi! Până nu mai poți!
Ai voie să te prăbușești și să îți verși inima înaintea lui Dumnezeu! E permis!
Însă ridicarea ta, stă în marea taină a lui David: să te îmbărbătezi, sprijinindu-te pe Dumnezeu!
Fă din Dumnezeu, adăpost la ananghie. Fă din El, ascunziș când nu mai ai unde fugi. Lasă-l pe Dumnezeu să te împresoare.
Te vei ridica! Vei lupta! Vei birui! Vei recupera! Tot! Nimic nu îți va lipsi!
Fă din Dumnezeu, “lumea” ta!
1 Sam. 30
