Căderea face parte din creștere. Copiii mici, nesiguri pe piciorușele lor, învață să meargă cu tot cu căderi. Cu timpul, căderile devin mai rare, mai mici, mai de neglijat.
Căderile noastre apar din neveghere, din neștiință, din copilărie excesivă. Căderile aduc răni, durere, eșec, însă creșterea anihilează tot și pasul sigur si avântat, se face mers voios după Păstor.
Căderea nu e totuna cu prăbușirea. Și nici nu poate fi. Prăbușirea face zgomot, fiindcă e mare. Aduce sfârșit. Năruire. Dărâmare. Să cazi e de așteptat, să te prăbușești e de neconceput.
Cel care cade, o poate face de șapte ori și iar se ridică, fiindcă căderea nu îi miroase a destin, a bucurie, a nesaț de Înalt. Iar când se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot,nu este facut zob, fiindcă Însuși Dumnezeu, îl apucă de mână. (Ps. 37: 24) Cel neprihănit își știe căderile și se agață de Mâna întinsă din Împărăție, știind că doar așa se poate ridica iar si iar, de șapte ori.
Cel rău însă, se prăbușește cu zgomotul mare al firii vechi, urâtă si plină ochi de încredere în sine. Prăbușirea lui nu e treabă de Dumnezeu. E doar lut frământat întruna cu zgomot de nimicnicie. Ori lutul nu poate niciodată să oglindească Cerul, decât dacă e frământat de Olar.
Cel neprihănit cade de șapte ori. Și se ridică. Nu e mândru de căderile lui. Nu îi plac. Nu le vrea. Nu îi aduc bucățele de Azur. Însă el, vede Mâna întinsă și o apucă cu disperare. Își șterge lacrimile și cu Mână de Sus, mai face un pas și încă unul…
Cel rău nu cade ci se prăbușește. Răutatea îl împiedică să vadă vreo Mână întinsă. Il oprește să audă clinchet de Împărăție. El nu știe că prăbușirea, e sfârșit. Iar dărâmarea îi suflă în ceafă.
Poate ești căzut… poate ești rănit. Prinde Mâna Lui întinsă de Sus, anume pentru tine! Te poți ridica și merge mai departe. Neprihănirea este arma ta.
Nu lăsa răutatea să îți fie prăbușire! Alege să te ridici și a șaptea oară!
Prov. 24: 16 – Căci cel neprihănit de șapte ori cade şi se ridică, dar cei răi se prăbușesc în nenorocire.
