David are nevoie de o cale netedă fără posibile accidentări, dreaptă, bună. Netezirea asta nu e din senin. Doar Dumnezeu o poate face și o face. Fără ea, calea deși e bună, e greu de urmat datorită pericolelor posibile, a cântăririlor îndelungi, a așteptărilor pipernicite.
Ceea ce mă surprinde este momentul în care David cere netezirea! Nu dinainte! Nu! Doar subt pașii lui. Restul e doar credință. O credință care face picioarele să calce în necunoscut. Necunoscutul din calea lui e rezerva aceea grozavă de puritate și respirație a aer rarefiat bun și curat.
David pășea și Dumnezeu netezea. Un pas și încă unul și încă unul. Mersul devenea împletire de voință și lucrătură de Tată! Pașii erau făcuți cu măsuri de Sus, fiindcă netezirea nu permitea bolovanilor să rănească.
Poate că și tu că și mine simți că drumul, calea e bună. E dreaptă. E plină de Dumnezeu! Însă, nu e de ajuns. Fără netezirea Tatălui, mă pot răni, fiindcă deși înaintez, “bolovani” vor fi mereu. Greu de trecut fără să te rănești. Greu de străbătut.
Așa că, cu Dumnezeu la fiecare pas, devin împletire de Împărăție. Eu fac un pas și Tăticul meu netezește imediat locul unde voi călca cu următorul. Pașii devin fuior dulce de fir împletit de Dumnezeu cu țărâna mea.
Doamne, netezește calea Ta și subt pașii mei. Poate adesea împleticiți. Greoi. Obosiți. Sătui de plâns sau de așteptări. Poate prea mici adesea. Poate prea neînsemnați sau prea șovăielnici.
Doamne, netezește ce e de netezit să Te pot vedea ca un copil, la fiecare pas. Să știu că Tu îmi ești înaintarea! Doar Tu!
