Luca 13:10-17

by Carmen Motora
0 comment

Era odată o femeie. Bolnavă de prea multă vreme. Gârbovită și adusă de spate. De optsprezece ani încetase să mai privească cerul. Se simțea urâtă. În trup și în suflet. Adusă de spate, uitase să privească pomii înfloriți înviorați de păsărele săltărețe. Uitase să mai deslușească râsete de copil. Uitase să mai stea drept. În fața oricui. Uitase să mai râdă. Doar trăia, respira.
Se resemnase. Mergea la sinagogă. În Sabate. Era fiica Lui, a Împăratului și totuși nu-L mai vedea demult ! Nu mai credea că e fiică de Rege și trăia ca o cerșetoare…

Isus tocmai pășește în Sinagogă. Era Sabat. Cu câteva luni înainte de răstignire. În Perea. Pentru ultima dată intră în Sinagogă ! Știe că aici mai are ceva de făcut. Numai femeia nu știe că e ultima ei șansă. Isus însă știe asta ! Și nu poate sta așa. Mâinile Lui nu pot sta încrucișate. O cheamă ! O dezleagă de duh. De neputință. De gârbovire. Mâinile Lui alină cea mai mare gârbovire : din suflet. Femeia stă drept și Îl poate vedea. Nu mai vede Sinagoga doar. Nici Sabatul. Îl vede pe Isus !
Și dă slavă lui Dumnezeu !

Nu-i așa că, gârbovirea în suflet ne fură orizonturi de bucurii ? Ne tâlhărește de curcubee colorate și de hohote vesele de copil. Gârbovirea asta ne fură credința. Vedem doar sabate. Doar sinagogi. Și mergem în ele, fără Isus. Uităm să trăim. Uităm să ne fim bucurie. Uităm că mai putem fi frumoși la chip și la suflet. Uităm de Isus.

Însă, Isus nu ne uită ! Ne strigă ! Pe nume. Gârboveala asta nu-i de Cer și de Împărăție ! Nu ne poate lăsa așa ! Suntem fii de Rege ! Mâinile Lui când ne-ating, stăm drepți iar. Și-L vedem în față ! Mâinile Lui când m-ating știu că Cerul cântă în mine ! Și pot zburda iar în Împărăție ! Stând drept, pot trăi zărindu-L pe Tata cu mine !

Carmen Motora

Related Posts

Leave a Comment