” Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine”, spunea Domnul Isus.
Când eram copii, tata ne ducea la scăldat. În soarele dogoritor, apa era ca o binecuvântare. Tata și mama erau cu noi. Griji ? Niciuna ! Pentru mine cel mai fermecător lucru era să caut acele intrânduri ale apei săpate în mal, unde apa devenea stătătoare. Limpede, caldă, străvezie era pentru mine o lume ce mă fermeca. Îmi puteam zări chipul în luciul ei. Doar adesea vreo libelulă o atingea și atunci undele o tulburau către margini. Curând însă chipul meu se putea iar zări pe luciul ei, clătinat, până se liniștea. Dacă aruncam o pietricică toată liniștea și lumea asta fermecată dispărea. Undele porneau din locul pietrei și se jucau parcă cu liniștea apei. Pentru scurt timp era doar tulburare. Dar curând undele erau înghițite de liniștea apei. Nicio pietricică nu putea fura liniștea apei. Nimic nu putea fura chipul meu oglindit peste luciul ei. Doar o tulbura pentru puțin timp.
Asta vrea să ne învețe Isus. Inima, apă liniștită, străvezie, caldă, senină, nu își poate pierde limpezimea. Poate doar pentru un scurt timp, când o “pietricică”, o durere, o încercare, un răspuns la vreo analiză histopatologică, o lovitură, vrea să strice liniștea ei. Undele se răsfrâng ca o durere difuză, însă ea, inima își recapătă luciul senin, arătând iar chipul lui Isus, clătinat, cântat parcă de inimă. Inima care crede în El, nu poate trăi fără acest luciu liniștit. Fără Chip de Dumnezeu oglindire.
Am învățat că Dumnezeu este liniștea undelor mele năprasnice, ale fiecărei ” pietre” ce vrea să distrugă, lumea mea fermecată, inima. Nu lăsa inima să fie pradă undelor pietrelor aruncate. Lasă credința să liniștească fermecătorul luciu al ei și să fie oglindire Împăratului !
Să nu ți se tulbure inima ! Las-o în grija Lui
Carmen Motora, autor
