David și-a luat toiagul în mână, și-a ales cinci pietre netede din pârâu și le-a pus în buzunarul hainei și cu praștia în mână, a înaintat împotriva Filisteanului Goliat – 1 Sam. 17:40
Ieri, făcând mâncare în bucătărie, gândurile îmi alergau la unele stări. Dintr-o dată m-a străfulgerat un gând. Gândul la minunea lui David începută, doar când el a pășit pe teritoriul inamic.
Băiețandrul acesta săvârșește o minune! Dar nu singur, fiindcă singur era doar un oier priceput, mirosind a mioare, ci cu Dumnezeu, Marele Păstor de suflete răvășite și behăind a singurătate.
Bălaiul copilandru face ce ține de el: își ia toiagul noduros și bont de oier, se apleacă asupra pârâului și scormonește cu privirea pietrele. Alege cinci netede, tocmai bune pentru praștia lui rudimentară. Le pune binișor în buzunarul hainei. Își ia praștia care ar fi avut multe de spus de David.
Și acum urmează ceea ce face să scânteieze minunea! Pășește împotriva lui Goliat. Pe tărâmul de luptă. David a făcut ce depindea de el. Apoi a înaintat. Restul era treaba Celuilalt Păstor! Asta m-a minunat grozav!
David, de nu pășea pe tărâmul războiului, de nu înainta împotriva Filisteanului, Dumnezeu nu putea face minunea: un uriaș să fie ucis de un copilandru neștiutor cu o pietricică netedă!
Noi, de ce adesea cerșim minuni dar nu facem niciun pas?
Ne plângem și ne frângem mâinile de durere dar stăm țintuiți locului.
De ce nu facem ce depinde de noi?
Doar ne rugăm, cerșim și așteptăm ca Dumnezeu să ne aleagă pietrele și să înainteze împotriva uriașului.
Rugăciunea mișcă lucrurile. Deschide Cerul. Însă, înaintarea noastră împotriva dușmanului, cu “praștia” în mână și pietre netede alese bine în buzunare, fac minunea să se întâmple!
Dumnezeu așteaptă primul pas al nostru, să curme uriașii cei mai înfocați! Așa că, ridică-te, alege “pietre” netede, ia-ți “armele” și înaintează împotriva lui “Goliat”!
Restul e treaba lui Dumnezeu care își suflecă mânecile de la primul tău pas!
