Orașul era închis. Izolat. Nimeni nu ieșea sau intra în cetate. Înăuntru oamenii erau cuprinși de panică. Cu inima moale. Își pierduseră orice nădejde. Zvonurile alergau mai repede ca gândul. Panica devenise groază. ( Iosua 2: 9-11)
La Porți nu mai era acea forfotă plină de viață și veselie. Negustorii ambulanți nu-și mai strigau marfa. Nu mai era acel umblet fără astâmpăr. Teama era peste tot. Și pe ulițele pustii, pline ochi altădată de copii gălăgioși și neastâmpărați.
În aer plutea teama. De dușmanii noștri vestiți. Puternici, tari și însoțiți de Dumnezeul Pământului. Uneori teama punea stăpânire și pe mine. Atunci alergam disperată la fereastră. O deschideam larg și verificam dacă funia atârnă drept. Asta mă liniștea. Funia cărămizie îmi liniștea inima și sufletul. Era semnul că legământul trebuie respectat.
În prima zi de asediu groaza a crescut datorită…pașilor. Da. Ei au răsunat în jurul cetății. Și trâmbițele. Sunetul lor ascuțit ne era necunoscut. Neștiut și de neînțeles. Ele trâmbițele nu vorbeau limba noastră. Ci o limbă de Cer, de ne-tălmăcit pentru noi. Șase zile a fost așa. Panica era atât de mare, încât cel mai mic zgomot ne făcea să tresărim. Unii plângeau, alții să văitau, alții se încăpățânau să creadă că vom rezista. Noi și cetatea noastră. Eu însă eram în grea cumpănă. Pe de o parte era groaza cetății, teama ei mirosind a moarte, iar pe de alta, era o funie cărămizie și două iscoade, promițând viața.
În a șaptea zi iar a răsunat fâșâit de pași, trâmbițe iar apoi strigăte, răcnete ce au acoperit trâmbițele.
Țipetele oamenilor, copiilor, s-au unit, ridicându-se în văzduh, odată cu fumul ! Totul ardea, mistuind până și amintirile.
Moartea țopăia peste cetate. Doar eu tremurând mă țineam de acea funie cărămizie. Familia mea aștepta năucită și ea.
Am fost salvată ! Eu și ai mei ! Iscoadele Lui nu mint ! Niciodată !
Cetatea e doar o amintire. A ce am fost. A ce am trăit.
Acum însă, TRĂIESC cu adevărat. Și nu numai. Ci am devenit o femeie ce va aduce Bucuria în lume. Nu mai locuiesc la poartă. Ci chiar înăuntru, în poporul Lui !
Funia cărămizie a fost semnul că voi trăi. Că voi trăi din belșug. Că voi putea fi străbuna Pruncului!
Wow ! Abia acum știu că TRĂIESC !
Rahav- din Ierihon
Carmen Motora
