Cobora încet de pe munte… Stătuse acolo de vorbă zile și nopți întregi, vorbind cu bunul lui Prieten. Îi spusese Lui toate frământările sale, toate întrebările lui fără răspuns… Vorbise cu El față în față și Îi sorbise cuvintele. Atât de captat fusese de discuția minunată, că nu mâncase nici nu băuse apă zile în șir. Era captivat de Prietenul său. Doar vorbeau. Unul își spunea frământările, și Celălalt încuraja. Unul plângea și Celălalt ștergea lacrimile. Unul voia să renunțe și Celălalt ridica mereu….
Iar acum, cobora încet de pe munte, cu zâmbetul pe buze, amintindu-și vorbele bunului său Prieten. Ceea ce nu știa el, era că… fața lui strălucea de o lumină orbitoare. Fața lui, îl dădea de gol. Fața arăta că vorbise îndelung și minunat cu Prietenul său. Ținea în mâini table de piatră scrise de minunatul său Prieten și gândindu-se la El, le strângea mai tare la piept. Ținea în mâini o comoară. Ajuns la popor, văzu uimirea și teama lor… și află că motivul temerii lor era chiar fața lui strălucitoare și neomenească. Dar, el nu știuse că fața îl dădea de gol.
Când stăm ” pe munte ” de vorbă cu Prietenul nostru, cu Marele Dumnezeu, față în față, fața ne va da de gol… va străluci… sau nu, după cum părtășia noastră va fi contopire sau doar o banală vorbărie grăbită…
Exod 33 : 11; Exod 34 : 29, 30
