Luca 9 : 28-36
Isus i-a luat pe trei dintre ucenici cu El. Pe munte. Pe un munte înalt. Aceștia aveau nevoie să vadă, să audă și să înțeleagă ceva. Dar ce anume?
Fața Lui devenise ca soarele. Strălucitoare. Orbitoare. Iar hainele atât de albe, încât nu e alb așa pe pământ. Doar lumina poate fi așa. Era amețitor de frumos. Desăvârșit și deasupra a tot. De vis. De cer. De aceea Petru bâlbâind de teamă să nu strice ceva, și-a dorit să oprească totul în loc. Exact așa cum era. Să facă niște colibe unde strălucirea asta să se odihnească când va obosi…
Și tocmai atunci, un nor i-a acoperit. Tocmai când vedeau soarele atât de aproape. Și Lumina.
Dar din nor, Dumnezeu a vorbit. Din nor. El a vrut să le spună că Dumnezeu e soare dar și nor. Totodată. Lumină și umbră. Strălucire și umbră de nor. Divin și om. Desăvârșire și păcat purtat.
Petru L-ar fi vrut doar soare… închis în colibe. Dumnezeu ascuns de toți pe un munte înalt..
Dumnezeu însă le spune că e și soare și nor. Pentru ei. Și pentru noi !
Uneori, avem nevoie să auzim din nou. Că El ne e soare dar și nor. Nu doar un soare strălucitor de care nu te poți apropia. El e și norul ce ne acoperă cu umbra Lui. Cu umbra crucii Lui. El vrea să știm asta. De aceea, să urcăm cu El pe munte.
Carmen Motora