Ce e rugăciunea? Doar un glas trimis Sus în Împărăție? Sau o căutare continuă a ochilor dulci de Tată, gata să ne ocrotească? Doar dorințe fierbinți rostogolite încetișor înaintea Cerului? Sau inima toată deșertată Împărăției? Doar un dor cuprins în cuvinte, repetate prea mult? Sau forfotă de șoapte ale sufletului frământat și făcut melodie pentru îngeri? Doar vorbe fără putere? Sau șoapte amestecate cu lacrimi și suspine, răsărite peste răni adânci, fără leac?
Ce e ruga? Decât o vreme de adieri de Primăvară peste toată Iarna din noi. Un scâncet de Copil coborât să ne fie bine. O putere nebună de a înfrunta orice furtună. O încăierare de forțe între noi și Dumnezeu, biruind mereu El peste noi. Un duios zefir mirosind a biruință, peste neputință. Un miracol în fiece zi repetat cu cântec nepământean.
Ce e rugăciunea? Decât întâlnirea cu Tata. Auzul de freamăt din Cer. Genunchiul plecat. Durerea prea mare dată Lui. Zgomot de pași de îngeri ce năvălesc peste mine. Putere, putere, putere, putere. Bucurie fără măsură.
Rugăciunea face tărâm de Împărăție în mine. Iar liniștea are seamăn doar cu cea de Sus.
Așa șoaptele căpătă sens: ” Tatăl nostru… care ești în Ceruri…”
