“- La Tine Doamne, îmi înalț sufletul!”
David se simțea om. Cu un suflet frământat de lațurile întinse (v15),cu inima plină de neliniște (v17), încărcat de povara păcatului și de aplecarea lui continuă spre ticăloșia pământeană(v18), David știe sigur că așa nu poate trăi! Așa își vede sufletul încărcat de țărână fără pic de Cer.
David e om. Știe. Dar mai știe că poate trăi altfel : cu un suflet înălțat tocmai Sus de tot. Cu picioarele jos, dar cu ființa întreagă stramutată deja sus.
Singura lui scăpare, singurul adăpost, rămâne Dumnezeu. De aceea spune cu buzele dar și cu inima toată :-La Tine, Doamne, îmi înalț sufletul! Întocmai ca o pasăre zburând în văzduh, sufletul se înalță sus tot mai sus, până Pământul devine neglijabil.
Ca și David sunt om. Plină de ticăloșie. Îmbibată de păcat până în măduva oaselor. Țărâna stă lipită zi și noapte de mine. Lațurile sunt peste toți Neliniștea inimii crește din zori până în noapte.
Dar ca și David, pot împărăți! Pot zbura cu sufletul Sus, să mă odihnesc și să mă bucur. Să trăiesc cu Tine Doamne. Să gust forfota îngerilor ce trebăluiesc pentru mine.
-La Tine, Doamne, îmi înalț sufletul! Ia-l în palmele Tale! Fă din el, petec de Cer.
Trăiește ca și David :om cu suflet înălțat în Împărăția Tatei! În fiecare crâmpei de timp, loc, țărână. Fii om împărat! Fii puternic! Să ți se ducă vestea în lung și în lat, aici jos dar și printre îngeri!
Psalmul 25
