Fapt. Ap. 3: 8 – Un olog țopăie ! Sare ca un copil năzbâtios ! Și cum să nu țopăie, când o face pentru întâia dată în viață ?
Niciodată nu făcuse un pas. Talpa lui se încăpățânase ani de-a rândul să stea nefolositoare. Acum însă, picioarele nu i se mai opreau ! Și nici gura ! Îl lăuda întruna pe Dumnezeu ! Și cum să nu-L laude ?
Când a fost ultima oară când ai țopăit ca un copil ștrengar ? Când ai sărit și te-ai zbenguit ca unul care simte pentru întâia dată că o poate face ? Când ai țopăit de bucurie că trăiești ? Că respiri Cerul Lui ? Când ai sărit în sus de bucurie că ești lumina ochilor Lui ? Și gura ta când L-a lăudat ultima oară, că ești copilul Lui ? Copil luat de Mâna Sa ? Și purtat întotdeauna ?
Când ?
Azi, am ales să ” țopăi ” de bucuria că pot merge drept și ușor pe căi grele, cu Tata de mână ! Uneori nu am putut s-o fac. Talpa mea devenise neputincioasă. Stăteam jos și… cerșeam de milă. Însă știu că pot merge ! Oricât de greu ar fi. Și de aceea țopăi de bucurie !
Țopăiala asta mi-a amintit că sunt copil de Împărat ! Și Împărăția e și a mea ! De aceea, zburd și nu mă pot opri să Îl laud !
Tu ? Poți merge ? Poți sări în sus de bucurie ? Sau încă mai stai jos, cerșind de milă ?
Carmen Motora
