Fiind toamnă și melancolie priveam copacii triști de acum. Triști că le pleacă curând frunzele. Triști că rămân singuri și despuiați în fața vântului rece. A viscolului ce le va umple coroana de ghețuri sure și reci. Dar iubesc copacii că în adânc, au acea tresărire și licăr de primăvară. Ei știu că e toamnă. Dar mai știu că va trece. Iar vor înverzi. Vor fi bogați în frunze vii și triluri vesele de păsări gălăgioase. Minunată pildă ne sunt copacii…
Ce bine ar fi ca și noi, atunci când coborâm în valori, când ni se “ruginesc” alegerile, faptele, cuvintele, să ne “scuturăm” îndată, și să căpătăm de sus înțelepciune în “frunze verzi”, noi și înmiresmate de Viață.
Mă uitam chiar și pe postările de pe fb…. e tare trist să vezi aprecieri cu miile la acele ” frunze uscate”… valori pierdute, rătăcite. Am ajuns încet să coborâm în valori… buzele țuguiate valorează mai mult ca o vorbă înțeleaptă. Silicoanele bat de departe bunătatea și înțelepciunea… Goliciunea a ajuns virtute. O nouă generație crește cu aceste ” frunze ruginii ” fără a aprecia verdele normal al frunzelor pline de viață. Trupul este cu mult mai presus decât sufletul. Așa am văzut eu. Și văd. Și mă doare că am uitat să trăim cu adevărat. Și mă doare că atât de mult admirăm moartea frunzelor uscate, încât cele verzi ni se par că ar trebui luate de vânt…
De asta iubesc eu copacii. Ei au în adâncuri, acel freamăt, acea viață ascunsă în trunchiul lor bătrân, care îi face să se scuture de vechile și moartele frunze și să creadă în primăvară. Ei știu că singura lor șansă e primăvara.
Noi ? Avem primăvara în noi și totuși iubim, admirăm și nu renunțăm la frunzele uscate și ruginite. Sau poate nu mai avem acel freamăt ? Unde e Primăvara? Eu fără ea nu pot trăi !
Carmen Motora
