Izvorul este și rămâne un mister. Cât de torid ar fi afară, câtă arșiță în jur, el aduce din adâncimile pământului, apă limpede, rece, proaspătă.
Gradina noastră plină toată de crăpături în pământ arată ca o față de bunic plină de riduri. Plantele toate se chinuiesc în arșița soarelui, cerând parcă răcorire, umbrire, apă. Fiindcă nu avem fântână, a trebuit să mergem la un izvor, să aducem puțină răcorire pentru plante. Azi a plouat liniștit și parcă toate, toate setoase, au băut apa ploii binecuvântând pe Dumnezeu.
Cât timp am fost la izvor pentru apă, mi-a sfredelit mintea, minunăția asta făurită pe pământ de însuși Creatorul.
Izvorul este un specimen de tenacitate, de luptă în adâncuri, de țâșnire înafară a unei splendori ce aduce viața: apa. Oamenii stăteau liniștiți la rând cu bidoane, cu sticle. Izvorul nu se supăra. Dimpotrivă parcă voia să bucure pe cât mai mulți. Să ostoiască oricui setea.
Interesant este că, oricât ar da, izvorul nu seacă. Nu se oprește să facă ceea ce știe: să aducă din adâncimile pământului apa. Dar nu orice apă. Ci una grozavă, clară, bună, fără impurități.
De ar putea povesti apa aceasta care țâșnește, câte ar spune. Prin câte pietre a călătorit. Prin câte straturi grosolane și tari a pătruns. Prin câte obstacole și lucruri din adâncimi ascunse ochiului, a călătorit. Și totuși izbucnește înafară frumos, liniștit. Noi vedem doar apa limpede și rece curgând, dar nu știm zbaterile și luptele ei, nevăzute.
Izvorul este făcătura lui Dumnezeu. Numai El poate face un asemenea lucru grozav. Numai El a știut să atârne din loc în loc câte un izvor minune ce ne pune pe gânduri.
Și tot așa admirând izvorul ce satură, ce alină setea, ce face bine, ce bucură și aduce viața, am înțeles pe deplin minunea unui cuvânt scris în Marea Carte: ” Toate izvoarele mele sunt în Tine!”. ( Ps. 87:7)
