“El mă paște în pășuni verzi…” – David
Cântarea asta grozavă a lui David, scoate încă un amănunt minunat la iveală. Dumnezeu, Păstor iubitor, ne duce pe noi, oițele Lui neștiutoare, la pășuni verzi. Verdele ăsta al pășunilor dă viață. Dă Lumină. Dă săturare. Dă alint. Dă sănătate.
Păstorul nostru e atât de preocupat ca iarba să fie verde, oh, încât străbate bine potecile, luncile, locurile, până o găsește! Nu ne scoate la o iarbă uscată, trecută, plină de mărăcini!
Verdele ierbii vorbește de îndestulare, de curățenia hranei, de bunătatea și calitatea ei, de acea tihnă că te poți hrăni și crește, fie că ești oiță fie că ești mielușel!
Din nefericire, au început să apară între noi, “păstori” ce par a fi mai pricepuți, așa se vor a ști, decât Păstorul! Ei îndeamnă “turma” la pășuni “roz”. La învățături făcute ușurel roz de urmat, strâmbe de Adevăr, rupte de sațietatea de Sus.
Suntem uimiți și triști când puhoi unii urmează aceste pășuni lipsite de verdele Împărăției. De ce? Sunt pășuni ușor de urmat. Dulci. Pline de visare. Pline de promisiuni goale. Însă nu satură. Nu cresc mieii. Nu se hrănesc oile. Bolile dau târcoale. Rănile se înmulțesc fără oprire. Și trist, cei din “turmă” nu văd de ce.
Pășunile roz, farmecă ochiul, însă aduc încetișor moartea, depărtarea de Împăratul!
De unde ai putea ști dacă pășunea e bună?
De unde ai putea simți izul ei de Împărăție?
Cheamă-L pe Păstor! Vorbește cu El!
Urmează-L! Ascultă-L!
El te duce la pășuni VERZI!
Așa de verzi, că vei trăi fiecare zi, mai aproape de El. Vei gusta odihnirea! Vei fi vindecat în suflet! Vei înainta fără să te temi.
Vei simți că verdele pășunei, aduce exact cu verdele Împărăției!
Eu tocmai am simțit plăcutul miros al ierbii verzi! Ah, nimic nu poate fi mai frumos!
Și nici mai dulce de privit, decât, Păstorul înaintea mea!
