Durerea, suferința este o amprentă a Pământului. A lutului.
Noi nu am fost destinați durerii. Nu am fost sortiți suferinței. Durerea fizică ca și cea sufletească, aduce răvășire, descumpănire, descurajare și scâncete.
La căderea omului, a apărut și durerea! Năprasnică, urâtă, ciudată, scrâșnind din dinți, despuind ființa de bucurie și liniștire. Dumnezeu vedea Creația Lui, împovărată acum și de durere. Străină de El și de gândurile Lui, ea cotropise chipul omului ca și sufletul lui.
N-a putut sta așa. Cerul întreg era în așteptarea a Ceva ce putea ridica Durerea de pe Pământ. Suferința cânta prea strident, copleșind frumusețea apusului și răsăritului.
Așa că într-un Răsărit, Fiul Lui a devenit Omul durerii și obișnuit cu Suferința! (Isaia 53:3) Pământul a respirat ușurat! Limpedele Dimineții de Înviere, a devenit Limpedele durerii. Suferința a rămas atârnată pe cruce.
Învierea Lui, a răpus pentru totdeauna Durerea sfârtecătoare! Învierea a făcut loc pe Pământ unui nou Început!
Adesea suspinăm sub povara durerii! Însă e doar o umbră, o adiere, a adevăratei Dureri! Fiindcă Fiul a suportat-o! A trăit-o până la capăt! A zdrobit-o în țăndări!
Ți se pare că suferi? Că te doare? Că îți plânge ființa când gemi de suferință?
Nu crede asta! Este doar o boare rece ce vrea să te facă să crezi că porți durerea! Durerea ta însă a fost dusă și aruncată în hăul durerii!
Și vestea bună a celui Înviat, e că Viața va fi bună pentru totdeauna! În Împărăția Lui, unde nu va fi nici țipăt, nici durere! (Apoc. 21:4)
