Învierea lui Isus nu e doar despre așteptarea cu sufletul la gură a omenirii după zefir de Împărăție. Ea este răsturnarea Cerului și a bucuriei fără sfârșit peste Pământul prea însetat după tăcerea tihnei!
Învierea lui Isus nu e doar zare deschisă Sus ci și locuință pururi în Împărăția fără bătrânețe și Moarte. Ea, Învierea a deschis zăgazurile îngerilor și a cântecelor dulci, peste noi, păcătoși fără măsură. Ea a îndulcit dintr-o dată trăirea! A făcut sens fiecărui pas al meu și al tău, de dimineața și până în nopți fără lumină!
Isus a înviat călcând cu durere peste amarul crucii, peste trădările dureroase, peste hăurile așa de adânci din noi. Dar privirea Lui era ancorată în țâșnirea tresăltării, necunoscută nouă, în acel zvâc, nepământean ce pune peceți cu miros de dulce Țară, de dincolo de zare.
Isus m-a privit îndelung. Mi-a privit căderile, zbaterile copilăroase, înfrângerile prea dese, ne-bucuria din dimineți, corvoada de sub plaiul plin de tină și întunecimea adâncă de neumblat din suflet. Era frânt de durerea că nu trăiesc. Doar mă târăsc prin viață.
A ales Crucea de dragul meu. Moartea de dorul Vieții pentru mine. Apoi, a înviat ca să cânt cu zvâcniri de îngeri.
A înviat să respir alt fel de mireasmă. Să devin căsuță de înălțime! Să mă bucur cu Bucuria Lui, neasemuită. Și mai ales să trăiesc din belșug! Un belșug răsturnat de Sus, peste ceea ce sunt, peste ceea ce pot deveni!
Hristos a înviat! Și pentru tine! Învierea Lui, este capăt de Curcubeu, între tine și Cer! Și tot ea, face din Împărat, Tată pentru tine!
