Primăvara vine încetișor. Uneori atât de mult o dorim, încât o strigăm parcă mai repede să ne încânte ființa. Însă ea, primăvara are timpul ei socotit la miimi de secunde de îngerii cu cântar drept dat de Dumnezeu.
Primăvara nu are niciun cuvânt rece. Silabele ei călduțe alintă, dau ghes bucuriei, coboară veselie de pe Tărâm dincolo de Soare.
Poate de asta iubim așa mult primăvara. Fiindcă ea ne răsare în cioburi de înfloriri, în pătuțuri dulci pentru păsări fericite, în verdele crud după care suspinăm în iarnă.
Așa am fost creați: să iubim mugurii plesnind pe copaci de bucuria vieții, să doinim de dor după stoluri de păsări plecate, să dorim soare, soare, soare. Nimic pe Pământ nu e vrednic de țopăieli copilărești, de bucurie, fără soare. Soarele primăverii însă face răsturnare de Cer și bucurie plină ochi de miresme de Sus.
Doamne, ne-ai lăsat primăvara să Te chemăm în gerul iernii de viață. Să ne fii Soare de primăvară. Să ne înmoi țărâna ternă cu pomi înfloriți și flori colorate vesele. Să ne încânți ființa cu păsări mii gălăgioase, povestind întruna despre Tine.
Doamne, fă-ne veșnice primăveri.
Să ne fii Veșnică Primăvară!
Ne fii zi de zi, Soare!
Să cântăm cu toată ființa, întocmai ca în Împărăția Ta!
