Toamna îngustează orizontul de lumină, soare, căldură. Reduce încetișor, pe nesimțite parcă, forfota aceea a verii, cu munci grele, încărcate de sudoare, de voioșia tuturor, aplecați la muncă, plecați în drumeții, așezați la umbra copacilor, la odihnă.
Toamna aduce un soi de liniștire parcă, ce miroase a fructe, a flori tomnatice, singurele, îmbracă tot în o tăcere măsurată în picuri reci de ploaie, încetinei, ce coboară peste tot, socoata bună a roadelor, făcute în taină sau cu zgomot.
Toamna nu e numai în lume! E și în noi. În ani, în vremuri trecute, în socoteli bune de roade sau în ploi reci, ce țin să ne amintească dureros, că ne trecem. Că ” frunzele” noastre ruginii, amestecate cu apus și răsărit, se leagănă încetișor spre țărână…
Ce facem când toamna ne cântă doina ei, înmiresmată tare de trecere, de ploi reci, de lumină departe, de soare mai mic, de răceală și vuiet de iarnă? Ce facem?
Căutăm Primăvara Tatei!
Dumnezeu a ținut azi să îmi spună ceva. Da, chiar în miez de toamnă! De toamnă în jur dar și în mine ca om: El, marele Dumnezeu, grozav totdeauna, frumos ca nimeni altul și bun, vine la mine, în toamna vieții, ca o ploaie, dar nu de toamnă, rece și tristă, amintind trecerea, nu! El vine la mine ca o ploaie veselă și proaspătă de primăvară, promițând viață, roadă, flori înmiresmate, putere nouă, orizont plin de Cer, pământ udat pentru rodire iar și iar.
Așa că nu uita, oricâtă toamnă ai strâns în adâncul tău, oricâtă toamnă numără anii tăi, Dumnezeu face din toată toamna ta, o veșnică primăvară! Plină ochi de bucurie și viață, de miresme și promisiuni noi, de înaintare cu tinerețe și zvâc unic din Împărăție!
Dumnezeu este Primăvara mea!
” Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul! Căci El se ivește ca zorile dimineții și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” ( Osea 6: 3)
