Ieri pregătind sarmalele pe duminică, mi-am amintit de copilărie.
Mama harnică, în fiecare sâmbătă seara făcea sarmale, sa fie pentru duminica, când veneam de la biserică. Și un borș grozav.
Tacticoasă tăia ceapa și pe ea parcă nici ochii nu o mai dureau de atâta curățat, se căliseră. Când venea vremea să le învârtă în varză și frunze, pentru că deseori făcea aşa, cum le numeam noi sarmale de capră și lup, ne chema și pe noi fetele să o ajutăm.
Eu vă spun drept, atunci, mi se părea pierdere de vreme. Nu îmi plăcea deloc. Chiar îi spuneam mamei că eu la casa mea nu o să fac sarmale. Dar mama tăcea și zâmbea, iar zâmbetul ei ascundea o mare taină, pe care abia acum, ca mamă o pricep. Când ești copil, gândești copilărește.
Mama ne certa dacă făceam sarmalele mari, ele trebuiau să fie mici, lunguiețe, aliniate ca soldații. Mama ținea tare la aspect dar și la gust. De la ea am învățat tot ce știu în bucătărie.
Ea rămânea în miez de noapte, după ce noi ne culcam, sa curețe tot în bucătărie, să așeze bunătățile de sarmale în oala mare de tuci, care ar fi avut multe de povestit, de câte sarmale purtase.
In zorii dimineții de duminică, mama se trezea cu noaptea în cap și punea la fiert sarmalele care forfoteau voioase și făceau ca aroma lor sa se simtă în toată casa.
Când veneam de la biserică, sarmalele mamei, cu mirosul grozav, ne întâmpinau de la intrare. Abia atunci, prețuiam eu și înțelegeam zâmbetul mamei. Răsplata muncii din noapte pana târziu, făcea să merite, bucuria asta mare, când toți ai casei flămânzi, erau primiți de rodul muncii noastre.
Măicuța mea făcea o mămăligă maaare, apoi ne așezăm toți înghesuiți în bucătăria mică. Nouă nu ni se părea mică. Încăpeam toți lipiți unul de altul. Altceva mai frumos și mai dulce pe lume nu exista.
Borșul mamei ne chema la dor de bunătate. Încununarea erau apoi sarmele ei care aburinde, ne făceau cu ochiul.
Minunate ne sunt amintirile. Minunate ne sunt întoarcerile în timp, la binecuvântări ce ne-au fost date de Dumnezeu.
Așa că acum, fiind și eu mamă, nu îmi este greu sa stau târziu și să fac sarmale, micuțe, aliniate pentru ai mei. Doar zâmbesc ca și mama atunci, cu un zâmbet tainic care ascunde bunătate, răbdare, iubire.
Doamne cât de minunat ești că ne-ai creat și ne-ai dăruit părinți și copii.
Și sarmale, să ne amintească de copilărie! 
