Printre atâtea lucruri de care nu va duce lipsă, David, mai povestește despre unul: “îmi înviorează sufletul”!
David fugar, luptând cu hienele sufletului lui, adăpostit prea puțin de oameni, hăituit zi și noapte, trădat până în hotarul puterii de către copiii lui, plângând, ducând lipsă, știe că Păstorul lui, îi înviorează sufletul! Totdeauna! Fără măsură! Peste așteptările lui! Grozav de bine!
Harpa lui David poate îngâna dorurile duios, fiindcă chiar și în valea umbrei morții, sufletul se ostoiește la buza Cerului, unde Păstorul lui, înviorează sufletul ca nimeni altul.
Sufletul frământat prea tare, prea mult, prea cu țărână, primește alintul Păstorului, întocmai cum soarele unduiește căldura lui binefăcătoare peste gheața rece și o topește pe toată.
David își știe sufletul despovărat, ușurat, făcut puf, zburdalnic și țopăind copilărește, doar la înviorarea Păstorului.
Și eu știu că fără înviorarea Lui, rămân doar un trai. O viață ce trece. Dar cu ea, cu înviorarea, trăiesc și gust Împărăția și dulcele fior, că am Păstor.
Iar Harul Lui, mă face să plutesc peste toate!
“Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic… îmi înviorează sufletul…!”
