Isus pășește, ca de obicei, în grădină. În grădina unde vorbea și Își înșiruia zbaterile, Tatălui Său. Ucenicii sunt cu El. Dar departe de lupta Lui. Doar dușmanul nu doarme! Îi dă târcoale, rânjind răutăcios.
Isus simte iadul deschis hău peste El. Demonii scrâșnesc cu ultima înfiorare de moarte. Ruga lui Isus, copleșită de amara povară omenească, străpunsă de otrava păcatelor, nu mai are liniștire. Isus caută un loc de adăpost parcă: ” -Tată, dacă vrei, depărtează paharul acesta de la Mine. Totuși facă-se voia Ta.”
Paharul acesta prea plin de păcate, punea hotar între El și Tatăl Lui. Nu mai era vesela tihnă din Cer. Nu mai era gingașa bucurie de vorbă cu Tata. Totuși calea rămânea una singură: să fie Miel pus pe altarul lumii.
Lupta din Ghetsimani era așa de aprinsă, încovoia sufletul așa tare, încleșta puterea bună, făcea vuietul iadului să răsune așa tare, că sudoarea Lui, se face picuri de sânge.
Diavolul rânjește gândind că așa sub pietroiul poverii, a stresului, Isus va ceda. Boala acesta, Hematridoză, observată de doctorul Luca, are ca țintă ca Isus să piardă sânge, să piară. Boala asta rară, apărută pe fondul stresului imens, a loviturii sufletului, nu era la întâmplare! Diavolul se zbenguia în grădină, de bucurie. Țopăia nebunește!
Isus singur. Ucenicii dorm. Tatăl tace. Urâciunea păcatelor aduc sudoare de sânge. Însă Tatăl Lui, are un as în mânecă! Întotdeauna! Un Înger este trimis degrabă, să îl întărească! Tatăl Lui are grijă de Fiul Său! Chinul de moarte al lui Isus, ia sfârșit! Știe că mersul înainte se face Zi! Răsărit de Cer!
Demonii și iadul rămân cu gura căscată: Isus merge înainte pentru Om! Tocmai la Cruce!
Luca 22: 39-46
