Zorile se ivesc voioase ca niște copii gata de joacă. Lumina se face mai mare, soarele iese din ascunzișul lui, gata să aducă bucurie și viață. Cocoșii dau startul la cântec. Păsărelele parcă ne anunță că ziua e loc de tril și nu de închis gura. Mă deștept, ca și tine, știind că noua zi e un har fără merit. Fără drept. Doar cu bunăvoință de Sus.
De când mă trezesc, mă asaltează două glasuri. Unul și cel mai tare, grămădește pe capul meu, îngrijorările, zbaterile zilei, frământarea și opintirea, cu tot ce am, cu tot ce pot. Urgențele sună asurzitor și dramatic! Odihna pare să rămână doar în vis. Urâțenia, frica, teama de eșec și nerezolvare, sunt umbrele acestui glas.
Al doilea, deși mai domol, mai ne-sâcâitor, șoptește cu totul altceva: liniștire întâi! Pas calculat bine pe un plai necunoscut firii. Bucuria cântă odată cu glasul ăsta, întocmai ca cocoșul hotărât să dea deșteptarea la viață.
Stă în puterea mea să aleg glasul zilei. Puterea ei. Frumusețea ei, chiar cu lacrimi.
Aleg glasul care mă îndeamnă să aud dis de dimineață bunătatea Tatei. Ca și David, aleg calea Lui. Bunătatea Lui mă înconjoară, mă face să copilăresc ziua.
Temerile, facturile, urgențele, durerile, bolile, pumnul de pastile luat dimineața, lipsurile, îngrijorările, devin fleacuri…
” Fă-mă să aud dis de dimineață bunătatea Ta, căci mă încred în Tine. Arată-mi calea pe care trebuie să umblu, căci la Tine îmi înalț sufletul.”- David
