“Bucurați-vă ceruri! Căci Domnul a lucrat! Răsunați de veselie, adâncimi ale pământului! Izbucniți în strigăte de bucurie, munților! Și voi, pădurilor, cu toți copacii voștri! Căci Domnul a răscumpărat pe Iacov, Și-a arătat slava în Israel! “. Isaia 44:23
Tu de când nu ai mai izbucnit în strigăte de bucurie? De când nu ți-a mai săltat inima de veselie, să știi că ești mântuit?
Oare poți cuprinde cu mintea cât de hăruit ești? Cât de scăldat în binecuvântarea Cerului? Cât de păzit și ocrotit ești?
Îți răsună ființa de cântec? Sau te-ai obișnuit să te plângi, să gemi, să icnești, la fiecare pas?
Dacă natura toată se miră de mântuirea ta și saltă de veselie, tu de ce rămâi înțepenit în neputința de a deschide gura, ființa, să strigi cât te țin puterile, de bucurie?
De ce uiți înmiresmarea Lui, din zori și până în noapte și vezi doar negura dușmană, nelimpezirea cerului și foșnetul “leilor și năpârcilor”? Nu știi că mântuirea ta, face senin peste tot? Face liniștire și în văile cele mai adânci? Nu știi că luminarea Lui îți face bine, te alintă și te ajută să pășești peste ei?
Ehei de ar avea gură cerurile, adâncimile pământului, munții, pădurile, toți copacii, ar răsuna ziua așa tare de bucuria lor, ca ne-ar asurzi! Dar ele răsună în felul lor, nu al nostru, trebuie doar să îți acordezi urechea să le auzi.
Tu, însă cum strigi de bucurie?
Cum răsună veselia ta?
Cum se aude îmbucurarea ta că ești copilul Împăratului?
De nu se aude deloc, e semn că ai uitat cine ești, cât ai primit și cât de tare ești iubit și știut în Împărăție!
