Oamenii din ținutul Său vedeau doar un tâmplar. Lucrând în lemn, meșteșugit. Nu vedeau și Tâmplar de Cer, dregând Lumea prin o Cruce de lemn noduros.
Vedeau lucrurile ieșite din Mâinile Lui. Îi vedeau Înțelepciunea. Până și minunile I le vedeau ! Și atât ! Pe El nu-L vedeau ! Ochii le erau prea obișnuiți cu… obișnuitul ! Cu Lutul fără Olar ! Cu Pământ fără Cer !
Isus este uimit ! Surprins. Rămâne nedumerit. Se minunează de necredința lor. Uluit că ei văd Lutul frământat singur. Fără Olar. El este atins de câtă greutate are pentru ei Pământul. Așa de mult, că Cerul nu-și are rostul. Nici menirea. Așa că Cerul nu poate face nimic ! Nu Își poate rupe nici măcar o fărâmă de azur pentru ei. Nici o minune ! Au oprit Cerul să îmbrățișeze Pământul. Isus se miră ! Pe El care nu-L mai miră nimic…
La mine, Îl miră ceva ? Necredința ? Teama de viitor? Frica de ce va fi ? Descurajarea ? Oare m-am obișnuit atât de mult cu El, încât nu mai văd Neobișnuitul ? Eu vreau să fiu Lut pe roata Olarului ! Nici eu dar nici El să nu fie uimit de nimic ! Doar de dorul meu după El ! Mereu mare, mare de tot ! Iar minunile să fie traiul meu și eu cea mai mare minune din toate !
Isus când se uită la tine, de ce e uimit ?
Carmen Motora, autor
