“… El va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul. ” – Osea 6 : 3
Ce minune e o sămânță ! Minune ascunsă. Pitită. Nevăzută. Nici ea, nu știe ce poate fi !
Ascunsă în ea însăși. Ascunsă în țărână. În adâncuri. Uitată parcă.
Până când… ploaia, ploaia de primăvară cade caldă. Blândă. Binefăcătoare. Pământul lacom o primește. Doar sămânța se teme. Suspină. Țipă și strigă. Nu înțelege. Vede cum e distrusă. Descompusă. Putrezită. Vede moarte… și plânge.
Nu știe ce minune închide în ea. Doar ploaia știe ! Și cade binefăcătoare. Bună. Binecuvântată. De primăvară. De viață. De bucurie și cântec. De cer. Când colțul verde sfârtecă țărâna, și răzbate deasupra ei, atunci și sămânța înțelege minunea. Nu a murit, ci a înviat ! Viața a biruit-o. Pe ea, o sămânță veche…
Dumnezeu e ploaia mea de primăvară !
Și a ta, dacă vrei.
El promite că vine la noi. Ca o ploaie de primăvară.
Uneori mă voi teme. Să cred. Când mi se sfarmă ființa. Alteori voi bolborosi în țărâna umedă, crezând că nu-i bine.
Și nu voi ști, ca și tine, ce minune pot deveni. Dacă ploaia ne udă. Ne sfărâmă. Ne frânge.
Până când, odată, viața nouă va străpunge țărâna și va țâșni suuuus sus de tot !
Viața nouă ! Dintr-o sămânță veche. Urâtă. Uscată. Dar udată mereu de ploaie. Ploaia mea de primăvară.
Dumnezeu e ploaia mea de primăvară.
Uneori nu știu, nu cred că va fi bine. Însă Ploaia știe. Și continuă să cadă mereu. Peste mine. Peste tine.
Cum să n-o iubești ? Când ea aduce Viața ?
Primăvara !
Carmen Motora
